PETRU MAIOR

Cărturarul Petru Maior (1760-1821) se înscrie prin opera sa din domeniile istoriei, filosofiei, lingvisticii, moralei creștine și educației laice și, nu mai puțin, prin cea duhovnicească de slujitor al bisericii, ca una din personalitățile proeminente ale curentului iluminist al Școlii Ardelene.

Petru Maior a văzut lumina zilei la Târgu-Mureș ca fiu al protopopului Gheorghe Maior, acesta la rândul său, fiu al unui mic nobil originar din Târnăveni.După studiile primare efectuate la Căpușul de Câmpie, unde se stabilise tatăl său ca protopop de Iclod, urmează clasele gimnaziului romano-catolic din Târgu-Mureș, între 1769-1772, clasele superioare ale gimnaziului de la Blaj, între 1772-1774, din 1774 Colegiul "De Propaganda Fide" din Roma, și apoi, între 1779-1780, urmează cursurile de drept canonic ale Universității "Sancta Barbara" din Viena, unul din centrele însemnate iluministe și galicane ale Europei.

Timp de un sfert de veac, între 1785-1809, ca protopop al Reghinului, Petru Maior va sprijini, în calitatea sa ecleziastică, biserica și școala românească, pregătindu-și în bună măsură opera.În anii 1790-1791 se alătură curentului politic național care pregătește și susține petiția programatică "Supplex libellus valachorum" (1791), fiind unul din autorii acesteia.Începând cu anul 1809, în calitate de cenzor al secției române al tipografiei românești a Universității de la Buda, până la stingerea sa din viață (14 februarie 1821), Petru Maior înscrie cea mai fecundă perioadă a vieții sale, publicându-și majoritatea operelor.
Opera cea mai importantă a lui Petru Maior este "Istoria pentru începutul românilor în Dachia" (1812), lucrare cu caracter științific, dar alcătuită, în același timp și cu scopuri social-politice, autorul demonstrând vechimea, originea romană a poporului român și continuitatea pe aceste meleaguri.

Văd de asemenea lumina tiparului, succesiv, cele cinci volume de predici și de învățătură moral creștină, apoi lucrarea de referință pentru profilul personalității sale, "Istoria besearicii românilor" (1813).
Nu mai puțin însemnate sunt contribuțiile cărturarului în domeniile ortografiei și limbii române care vin să întregească și să susțină ideile din opera sa istorică, deschizând orizonturi noi pentru viitoarele cercetări din sfera filologiei moderne.
Impactul demersului său istoric în epocă a fost deosebit, impunând respect adversarilor și stârnind entuziasmul tinerei generații de intelectuali care au pregătit și înfăptuit Revoluția de la 1848. Sub semnul ideilor sale s-au format și au lucrat marii cărturari ai întregului spațiu românesc.

Atribuindu-ni-l ca patronim al universității, spre o dreaptă așezare a personalității sale în lumea spirituală căreia îi aparține, s-a pledat pentru permanența marilor idei.